Suferința ne transformă


În urmă cu câțiva ani, o bună prietenă de-a mea a căzut de la credință.

Încă îmi amintesc foarte clar ultima conversație pe care am avut-o despre Dumnezeu, în care îmi spunea cum El a stat nepăsător față de ea. Se rugase mult ca situația ei să se schimbe, însă lucrurile s-au înrăutățit. Mă întreba plină de mânie: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce li se întâmplă lucruri rele copiilor Săi?” și a continuat să-mi înșiruie rugăciunile neascultate de acest Dumnezeu, în ciuda credincioșiei ei. Obosise să mai facă ceea ce este bine, dacă oricum nu o ajută la nimic.

Am înțeles neliniștea ei. Și eu la rândul meu am făcut un contract unilateral cu Dumnezeu prin care încercam să trăiesc o viață de neprihănire, așteptând în schimb ca El să-mi rezolve toate problemele și să-mi împlinească toate dorințele – în special dacă mă rugam și îmi citeam Biblia regulat. După ce am devenit creștină, în anii adolescenței, eram sigură de faptul că Domnul îmi promite o viață ușoară, iar tot ce aveam eu de făcut era s-o trăiesc.

Ani la rând L-am simțit pe Dumnezeu aproape cum Își îndeplinește partea Lui, însă credința mea s-a clătinat odată cu prima mea sarcină pierdută. Simțeam că așa ceva nu trebuie să mi se întâmple chiar mie. Apoi, căsnicia mea a trecut printr-o furtună care aproape m-a distrus, și abia pe când începeam să îmi revin, fiul nostru nou-născut a murit subit.

Ce a produs suferința în mine

Pe măsură ce încercările veneau una după alta, Îl rugam pe Dumnezeu să îmi rezolve problemele, să-mi ia durerea și să readucă lucrurile la normal. Însă, când lucrurile au început să meargă din rău în mai rău, am încetat să mă mai rog. Plină de mânie, mă întrebam dacă Dumnezeu chiar mă mai ascultă.

În cele din urmă, la fel ca Petru, am înțeles că nu am la cine altcineva să alerg, fiindcă doar Isus are cuvintele vieții veșnice („Doamne, I-a răspuns Simon Petru, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Ioan 6:68). Mă rugam cu ardoare cerând ajutor pentru păstrarea credinței mele și pentru o rază de speranță în acea beznă profundă în care mă aflam. Aveam nevoie de pace și nu o puteam găsi decât lângă Hristos.

Abia atunci credința mea s-a schimbat radical. În mijlocul acelor frământări am aflat o pace cum n-am mai experimentat până atunci. Mi-am dat seama că viața mea fără griji și probleme de înainte nu mi-a oferit altceva decât o stare de plăcere pe moment. Suferința, în schimb, mă transforma în ceva de neclintit. Ea este o forță care ne mișcă într-o direcție sau alta. Nimeni nu rămâne neschimbat odată ce simte gustul amar al suferinței.

Suferința îți schimbă viața

Pavel spune în Romani 5 – „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (v. 3-5).

Iată, suferința în viața unui creștin va ajunge în cele din urmă la o speranță neînșelătoare. Dar, drumul până acolo nu este unul ușor. Nu ajungem din durere direct la speranță. În unii oameni, asemeni prietenei mele, suferința produce rebeliune, mânie, deznădejde, speranțe frânte. Care este diferența? De ce durerea nu face decât să frângă orice urmă de speranță pentru unii, iar pentru alții este cel mai bun instrument de întărire a credinței?

Am reflectat la această întrebare ani de zile. Sunt recunoscătoare Domnului fiindcă a ales să mi Se descopere prin suferință. În același timp, sunt întristată când văd oameni ai credinței care sunt orbiți de durere și nu pot să-L vadă pe Dumnezeul iubitor din spatele ei. Diferența o face modul în care înțelegem și experimentăm speranța dar și durerea în umblarea noastră cu Domnul.

Cum să găsești speranță în mijlocul încercării

Când mă gândesc la nădejdea ce o am în Hristos, nu mă aștept la un anumit rezultat. Când vorbesc despre speranță, nu mă refer la faptul că situația mea se va schimba în modul în care mă aștept eu, ci la faptul că Dumnezeu va îngădui întotdeauna ce este cel mai bine pentru mine. Aceasta este o speranță nemuritoare pusă în Salvatorul care știu că mă iubește, nu în ceea ce îmi doresc sau cred eu că e mai bine pentru mine. Trebuie să îmi pun toată nădejdea în Dumnezeul care îngăduie orice lucru pentru binele meu etern („Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” Romani 8:28). Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată peste mine – toată Scriptura proclamă această dragoste. Crucea a dovedit-o, iar Duhul Sfânt a pecetluit-o.

Dar dacă nu am încredere în Dumnezeu și nu cred cu adevărat că El mă iubește, nu pot să înțeleg cum suferința ar putea fi benefică. Suferința înseamnă durere și deznădejde. Voi începe să privesc dragostea și credincioșia lui Dumnezeu prin prisma a ceea ce simt eu, și mă voi îndoi de faptul că El îmi ascultă rugăciunile. Mă voi îndepărta de El înainte să văd scopul și rezultatul experiențelor mele. Voi trece prin suferință fără să mă bucur de finalul glorios pe care l-a avut Dumnezeu în plan de la bun început. Voi ajunge la concluzia că toată durerea mea a fost zadarnică. Dar dacă speranța mea este ancorată în Hristos, care mă iubește, El mă va modela prin încercare.

Atunci când fiul nostru a murit, credința mi s-a clătinat și am fost cuprinsă de deznădejde. Dar când am strigat spre Dumnezeu, El mi S-a oferit pe Sine, iar dragostea Lui m-a copleșit. Așa credința mea a devenit și mai puternică. Odată cu contractarea poliomielitei și a limitării mele fizice care crește odată cu trecerea anilor, am simțit deseori cum necredința îmi dă târcoale. Dar mereu mi-am amintit de credincioșia lui Dumnezeu! Am știut întotdeauna că Dumnezeu va îngădui peste mine doar cât e nevoie să mă facă asemeni Lui.

Scriptura ne reamintește că cele mai grele poveri și încercări ne determină să ne bazăm nu pe puterile noastre, ci doar pe Dumnezeu, care are puterea să învie și morții (2 Corinteni 1:9).

Cu cât suferința ne modelează mai mult și vom descoperi că Dumnezeu este suficient, cu atât credința noastră va deveni din ce în ce mai puternică.

Curățat prin foc

Răbdarea aduce biruință! Suferința îmi prelucrează pornirile firești, mă face mai puțin critic și mă ajută să îi prețuiesc pe oameni. Mă obligă să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat în viață.

În final, voi fi mai plin de compasiune, voi fi capabil să mă stăpânesc mai ușor, voi fi mai mulțumitor, voi prețui rugăciunea mai mult, voi iubi cu mai multă pasiune Scriptura și voi privi cu alți ochi veșnicia.

Fără această curățare prin foc pe care o produce suferința, aș fi fără îndoială irascibilă, gata să critic pe oricine, fără răbdare – însă această limitare fizică pe care o am, m-a învățat blândețea, răbdarea și iertarea. Iată cum suferința a devenit o oportunitate prin care să cresc din toate punctele de vedere.

Nădejdea mea este că într-o zi voi vedea slava lui Dumnezeu și voi fi transformată (2 Corinteni 3:18), iar suferința îmi dă ocazia să gust o fărâmă din această slavă. În timp ce nu pot să văd ceea ce nădăjduiesc (Romani 8:24), promisiunile lui Dumnezeu din Scriptură și experiența mea împreună cu El, mă asigură că nu voi fi dezamagită. I-am gustat credincioșia în cele mai adânci văi, acolo unde prezența Sa mi-a risipit toată frica (Psalmul 23:4), așa că sunt sigură de faptul că promisiunile Sale vor fi îndeplinite.

Așadar, pot să mă bucur în necazurile mele știind că Dumnezeu le folosește ca să mă modeleze într-un mod în care nu ar putea fi posibil altfel. Credința mea este mai puternică, caracterul meu seamănă mai mult cu Hristos iar nădejdea mea este garantată.

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu fiindcă pe măsură ce ne încredem în El și fiind siguri de faptul că El lucrează spre binele nostru, suferința aduce într-adevăr bucurie și speranță!

Sursa - https://www.desiringgod.org/articles/suffering-will-always-change-you