Ucidem prin cuvinte nerostite


Niciodată nu m-am simțit mai urmărit de niște cuvinte ca acestea.

Eram în vis. Stăteam undeva la un balcon înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. De acolo am putut să văd două ființe nemaipomenite care târau un om în fața tronului. Pe fața lui se putea citi groaza. Ajuns în fața lui Dumnezeu, a căzut la pământ plin de teroare. Când Cel Atotputernic a rostit judecata asupra lui, toată încăperea a început să se cutremure. În timp ce acele ființe puternice îl luau pe omul care tremura de spaimă, am reușit să-i văd fața. Era un chip pe care-l știam atât de bine.

Am crescut împreună cu acest om. Ne-am jucat împreună, am fost la aceeași școală; fusesem prieteni în viața reală. Cu toate acestea, acum stătea singur în fața morții. S-a uitat la mine cu o groază de nedescris. Tot ce a putut spune în timp ce era târât afară - cu o voce pe care nu o pot uita - a fost: “Tu ai știut?”

Cele trei cuvinte pline de disperare reprezentau o întrebare, dar și o acuzație.

Noi știm

Un studiu recent publicat de Christianity Today (Creștinătatea de astăzi) indică faptul că aproape jumătate din tinerii creștini din zilele noastre, consideră că e greșit să-ți mărturisești credința față de prietenii apropiați sau membrii familiei care au o credință diferită.

În medie, tinerii aceștia au câte patru prieteni apropiați, patru persoane dragi care nu-L cunosc pe Dumnezeu - patru suflete eterne - care nu vor auzi niciodată Evanghelia din acest considerent. Cât de groaznic. “Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (Romani 10:14). În mod incredibil, eternitatea sufletelor omenești aflate sub autoritatea lui Dumnezeu, depinde de vocile oamenilor care sunt un instrument în mâna Lui. Voci care aleg să tacă tot mai mult.

Dar cum rămâne cu noi, ceilalți? Câte persoane apropiate nouă, dacă ar ajunge în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu la noapte, ne-ar adresa aceeași tulburătoare întrebare? Am avut poate mii de conversații, am petrecut nenumărate ore împreună, am râs, am plâns împreună, îi considerăm prieteni, și totuși nu ne-am apropiat atât de tare încât să ne riscăm prietenia dezbătând subiecte precum păcatul, eternitatea, Hristos sau iadul.

Știm că sunt morți în greșelile și păcatele lor (Efeseni 2:1-3). Știm că moralitatea lor nu-i va putea salva, “căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20). Suntem conștienți că ei sunt deja condamnați, fiindcă “cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:18). Știm că rătăcesc pe calea cea largă, alergând cu avânt spre iad, “în pedeapsa veşnică” (Matei 25:46), unde vor bea din vinul mâniei lui Dumnezeu. În întunericul de afară unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților. În locul unde fumul chinului lor se va ridica pentru totdeauna în prezența Mielului Atotputernic (Apocalipsa 14:10-11). Și nu vor avea “chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3).

Ce bine știm toate aceste lucruri…

Alegem să nu spunem nimic

Mai mult decât atât, știm Cine îi poate salva. Cunoaștem singurul Nume dat omenirii prin care pot fi mântuiți (Faptele Apostolilor 4:12). Am ajuns să cunoaștem Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14:6). Știm Cine este singurul mijlocitor între Dumnezeu și om (1 Timotei 2:5). Știm Cine este Mielul de jertfă care șterge orice urmă de păcat. Cunoaștem puterea Evangheliei care transformă vieți. Noi știm că Dumnezeu nu dorește “moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască” (Ezechiel 33:11). Știm că prin moartea lui Isus avem șansa împăcării cu Dumnezeu Tatăl, care poate socoti neprihăniți, chiar și pe cei mai păcătoși oameni.

De asemenea El ne-a trimis Duhul Sfânt să ne ofere o nouă identitate, o nouă viață, o nouă formă de bucurie și un scop nou – împăcarea cu Dumnezeu.

Da, toate acestea le cunoaștem atât de bine...

Cu toate acestea, de ce pur și simplu îi salutăm și le zâmbim în timp ce ei se îndreaptă sigur și necruțător spre scaunul de judecată al lui Dumnezeu, în fața căruia vor sta neajutorați și plini de groază la arătarea mâniei Lui? Ei, prietenii noștri, cei dragi, colegii noștri, vecinii noștri.

Ce alegem să le spunem despre pericolul care îi pândește, despre Dumnezeul pe care nu Îl vor putea evita, despre oportunitatea de a deveni copiii Lui, în timp ce ei înaintează liniștiți spre judecată?

Prea des alegem să nu spunem nimic…

Uciderea sufletelor

M-am trezit din acel vis realizând că încă mai am timp. Acum puteam să-mi avertizez prietenul (sau alte persoane) spunându-i despre Hristos crucificat. Acum aveam șansa să renunț la atitudinea aceea care Îl caracteriza atât de puțin pe Isus, pe ucenicii Săi și pe toti sfinții care, cu orice preț au refuzat sa audă acele 3 cuvinte: “Tu ai știut?”. Acum aveam ocazia să renunț la rușinea cu care eram complice celui rău. Prietenul meu trebuia să audă vestea cea bună.

Tăcerea mea nu trebuia să-mi ajute prietenul să-și sape singur groapa. Puteam să mă fac mai puțin vinovat de ceea ce Spurgeon numea “uciderea unui suflet”, făcând referire la un adevăr spus pe jumătate:

“Oh, domnule chirurg, ești prea delicat când vine vorba să spui unui om că este bolnav! Tu ai speranța că îl vei putea vindeca de boala lui, fără ca el să știe de existența acesteia. Prin urmare, doar îl lingușești. Și ce se întâmplă? El rămâne bolnav, râzând și dansând deasupra propriului mormânt, până ce în final va muri. Delicatețea ta nu e decât cruzime. Lingușelile tale sunt o otravă. La urma urmei ești un ucigaș.

Ce ar trebui să facem? Să păstrăm o iluzie a unui paradis fals? Să-i lăsăm pe cei bolnavi să zacă într-o adormire din care se vor trezi direct în iad? Vom fi părtași la condamnarea lor prin discreția noastră? Doamne păzește-ne!”

Dumnezeu i-a spus la fel lui Ezechiel: “Când voi zice celui rău: ‘Vei muri negreşit!’, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!” (Ezechiel 3:18). Pavel, marele apostol al justificării prin credință, vorbește despre aceeași vină a tăcerii: “De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:26-27).

Sunt eu complice?

Noi ar trebui să fim un mijloc prin care ceilalți să-și salveze viața. Pavel nu a permis ca umblarea lui să fie trădată de o vorbire timidă. Vorbirea lui era alarmantă, spunând oamenilor despre “neprihănire, înfrânare dar și despre judecata viitoare” (Faptele Apostolilor 24:25). N-a căutat în primul rând să placă oamenilor sau să primească bunăvoința lor, altminteri n-ar mai fi fost “robul lui Hristos” (Galateni 1:10).

Azi, noi nu suntem profeții din Vechiul Testament sau apostolii Noului Testament. Majoritatea dintre noi nu suntem nici măcar pastori sau învățători, despre care știm că vor “primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Dar oare asta înseamnă că vom fi scutiți de a fi judecați cu strictețe? Nu cumva pastorii și învățătorii noștri ne-au instruit și îndemnat “în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos?” (Efeseni 4:11-12). Ar trebui să-mi liniștesc conștiința cu speranța că poate într-o zi apropiații mei vor fi copleșiți și vor veni singuri să audă Evanghelia?

Nu pastorul meu a crescut alături de prietenii mei. Nu el a fost vecin cu cei de lângă mine. Nu el a avut conversații interminabile și mesaje trimise zilnic cu cei dragi ai mei. Nici nu a urmărit vreun meci de fotbal cu amicii mei. Nu el a stat comod în casa celor apropiați mie. Ci eu am fost acela.

Întrebarea pe care trebuie să mi-o adresez este: “Mă retrag când trebuie să spun adevărul dur pentru a câștiga sufletele prietenilor mei? Este delicatețea mea, cruzime? Sunt lingușirile mele o otravă? Sunt eu complice la uciderea sufletelor lor?”

Dacă nu eu, atunci cine?

Nu demult, o familie necredincioasă dragă nouă a fost la un pas de moarte. Au mers la culcare fără să știe că o scurgere de monoxid de carbon avea să le umple casa pe timpul nopții. Puteau foarte bine să adoarmă liniștiți în paturile lor și să se trezească în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu, auzind cum se rostește sentința cruntă în dreptul lor.

În același fel, noi, ca un detector de gaze, nu trebuie să rămânem tăcuți, privind liniștiți cum sufletele celorlalți se îndreaptă spre pierzare. Dacă ei vor stărui în necredința lor, dacă ne vor întoarce spatele și își vor acoperi urechile să nu audă Evanghelia, în ziua judecății nu ne vor putea privi în ochi cu disperare și să ne acuze, întrebându-ne: “Tu ai știut toate acestea și nu mi-ai spus nimic?”

Dacă până acum ne-am scăldat în acest păcat al indiferenței și al agreării din partea celorlalți, haideți să ne trezim, să ne cerem iertare și să încetăm să mai căutăm bunăvoință din partea oamenilor.

Să avem îndrăzneală și să înaintăm cu curaj spunând tuturor despre revenirea lui Mesia. La momentul potrivit, să avem călăuzirea să le spunem despre judecata care are să vină. Despre credința și pocăința atât de necesară. Despre viața lui Hristos și felul în care El a îndurat toată mânia lui Dumnezeu, de dragul celor păcătoși. Despre învierea Sa. Despre domnia Lui, la dreapta Tatălui. Haideți să le spunem despre viața care poate fi trăită din abundență, doar prin credință și despre bucuria de a deveni din rob al păcatului, un fiu al lui Dumnezeu.

Dacă noi, “o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui”, nu vom vesti „puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa”, cine o va face? Cine îi va trezi din această ațipire care îi condamnă pe vecie?

Doamne, ferește-ne să auzim acele cuvinte pline de agonie: „Tu ai știut?”

Sursa - https://www.desiringgod.org/articles/we-murder-with-words-unsaid