Proveniența năzuinței


Ca să înțelegem pe deplin dragostea lui C.S. Lewis pentru imaginar – ca să putem să-l înțelegem pe el însuși – trebuie să precizăm ceva despre englezescul Faery (n.t.- tărâm al zânelor). Tărâmul zânelor, care își are originea în cultura celtică, nu este ușor de categorisit. Nu este ținutul zânelor delicate reprezentate de Walt Disney, nici nu este doar imaginar – o poveste neînrudită și detașată de lumea în care trăim. Tărâmul zânelor este, în primul rând, un loc. Bogat în vegetație și verde ca distinsele peisaje bretone și străvechile păduri englezești; dar păduri neîmblânzite, îndărătnice și fermecate –“o lume care în răstimpuri se suprapune cu Britania, dar rămâne fundamental altceva” (1).

Biograful Alan Jacobs sugerează importanța termenului faery în imaginația lui Lewis, în special “a ideii că tărâmul zânelor se intersectează cu lumea noastră – că cineva ar putea, neștiutor și întâmplător, să treacă dintr-un tărâm într-altul” (2). Acest tărâm este atât încântător cât și periculos, cu hotarele neclare. Întâlnirea cu acest tărâm și basmele sale, “cornurile ținutului elfilor răsunând cu sfială” (3), a fost dorința care l-a obsedat pe Lewis o mare parte din viață.

Pentru Lewis, “cornurile ținutului elfilor” au fost auzite, urmate și îndrăgite, ca săgeți ale Bucuriei îndreptate spre el încă din copilărie – prin moartea mamei sale la vârsta de nouă ani, prin anii întunecați petrecuți la pension, prin îndoielile și respingerea credinței în Dumnezeu, prin pesimismul metafizic și straturile înghețate ale secularismului, printr-o descurajantă și șovăielnică convertire, prin Narnia, către Bucuria însăși.

Bineînțeles, nu putem spune că lumea imaginară în care Lewis a trăit era una alimentată de credința creștină sau că am putea-o numi creștină. Însă imaginația a fost aceea care i-a modelat concepția despre lume, până în momentul când a crezut că este de cuviință să abandoneze totul. Printre alte motive ale distanțării sale față de lumea imaginară, a fost o mișcare intelectuală în psihologie care devenea din ce în ce mai influentă.

Lewis scrie: “Eram preocupați mai ales de ‘fantezie’ și de ‘confuzia dintre dorință și realitate’… Ce erau, am ajuns să mă întreb, încântătorii mei munți și grădinile dinspre Apus, dacă nu pure fantezii?... Cu o siguranță băiețească am decis că trebuie să pun capăt întregii tărășenii… Și nu aveam de gând să mă mai las amăgit vreodată” (4).

Pentru o lungă genealogie de atei ca Lewis, imaginația creștină caracterizată de frumusețe și speranță putea fi explicată ca fiind o dorință neîmplinită, care stă la baza credinței creștine; chiar dacă era doar, cum au afirmat unii, o frumoasă și imaginativă deziluzie.

Dintre multele obiecții aduse creștinișmului, una îmi stăruie în minte ca cea mai sâcâitoare, și anume că a fi creștin înseamnă să te retragi din lumea realității, să vânezi povești cu zâne și mituri care ne spun să renunțăm la gândirea rațională și să credem că totul se va termina cu bine, pentru că așa spune Dumnezeu. În acest context, Karl Marx a descris creștinismul ca fiind un fel de drog care anesteziază oamenii împotriva durerii și suferinței și a stării deplorabile a vieții.

În același ton, Sigmund Freud susținea că credința în Dumnezeu funcționează ca un vis infantil care ne ajută să evadăm din lumea durerii și neputinței. Însă nu găsesc aceste descrieri și altele asemenea lor deranjante, deoarece se potrivesc regatului descris de Isus. Din contră, le găsesc deranjante pentru că sunt situații când îmi doresc foarte mult ca Marx și Freud să aibă dreptate. Vreau să evadez din realitatea dură din jurul meu. Vreau ca Dumnezeu să îmi “aprobe“ rugăciunile și să le împlinească.

La un anumit nivel, creștinismul se caracterizează prin confundarea dorințelor cu realitatea, așa cum Lewis va înțelege mai târziu. Cine altcineva a plantat în noi dorul, tânjirea după Bucurie din basmele și miturile noastre dacă nu Visătorul, Bucuria însăși? “De unde a venit năzuința, de unde a venit puterea de a visa?”, întreba J.R.R Tolkien în poemul care l-a captivat pe neîncrezătorul Lewis (5). Cu alte cuvinte, dacă realitatea materială este singura adevarată, de unde provin aceste năzuințe ale noastre?

Și totuși, aceasta este departe de a fi o invitație de a trăi orb și nepăsător într-o lume de suferință înăuntrul și împrejurul nostru, de a ne retrage din fațetele ei epuizante având dorințe temătoare.

Este greu să nu ni-l imaginam pe Lewis cel de nouă ani, dorind cu ardoare dispariția cancerului mamei sale, în dialogul dintre Digory și Aslan, din Cronicile din Narnia. Adultul Lewis vede acest lucru ca fiind departe de un instinct irațional și copilăresc:"Vă rog... domnule Leu... Aslan... domnule..., începu Digory, ați putea... aș putea... vă rog, vreți să-mi dați niște fructe magice de pe acest tărâm, care s-o facă bine pe mama?” (6)

Digory, în acest moment al povestirii, adusese o grămadă de probleme dezastruoase lui Aslan și tărâmului său nou-creat, Narnia. Dar trebuia să ceară. Pentru un moment fusese chiar tentat să-i propună un târg; și-a dat însă repede seama că Aslan nu era genul de persoană cu care să te târguiești.

Lewis continuă: “Până acum se uitase la labele și la ghearele imense ale Leului; dar acum, disperat, își ridică privirea și-l privi în ochi. Ceea ce văzu îl miră cum nu-l mai mirase nimic vreodată. Fața maronie se aplecase deasupra feței lui și (minunea minunilor) ochii Leului erau plini de lacrimi. Erau niște lacrimi atât de mari și atât de strălucitoare, comparate cu cele ale lui Digory, încât acesta crezu pentru o clipă că Leului îi era mai milă de mama lui decât îi era lui însuși.

- Dragul meu băiat, dragul meu băiat, spuse Aslan. Știu. E foarte dureros. Dar numai noi doi știm asta. Hai să fim buni unul cu altul” (7).

Digory descoperă în Aslan ceea ce Întruparea a oferit lumii: un Dumnezeu care, luând în serios această Întrupare, ne prezintă opusul evadării din realitate. Cuvântul întrupat este într-o mare măsură povestea năzuinței împlinite, a mitului devenit realitate. Povestea Rahelei care își plânge copiii măcelăriți în comparație cu povestea nașterii lui Isus este o licărire (printre multele), care ne sugerează că Freud și Marx au greșit în diagnoza lor.

Cristos aduce acea speranță care ajunge până la cei mai deznădăjduiți dintre oameni, în cele mai negre momente. Isus nu a trecut cu vederea suferințele omenirii, nici dorurile ei cele mai profunde, invitându-și urmașii să facă la fel; aceasta este povestea pe care o transmite prin viața și învierea Sa.

Sursa - https://www.rzim.org/read/a-slice-of-infinity/whence-came-the-wish

1) Alan Jacobs, The Narnian: The Life and Imagination of C.S. Lewis (San Francisco: Harper, 2005), 16.

(2) Ibid., 18.

(3) Alfred Tennyson, "The Princess," Alfred Tennyson: The Major Works(Oxford: Oxford University Press, 2009), 151.

(4) Lewis, C. S. Lewis, Surprised by Joy: The Shape of My Early Life (Orlando: Houghton Mifflin Harcourt, 1955), 203.

(5) J.R.R. Tolkien, as quoted in Alan Jacobs, The Narnian: The Life and Imagination of C.S. Lewis (San Francisco: Harper, 2005), 145.

(6) C.S. Lewis, The Magician's Nephew (New York: HarperCollins, 1955), 168.

(7) Ibid.