Învață să fii tăcut


Când vine vorba de rostirea cuvintelor, creștinii ar trebui să fie cei mai atenți oameni. Cuvintele rostite de Dumnezeu și cele spuse de noi înșine ar trebui să ne facă să ne cutremurăm.

De ce ar trebui să ne înfricoșăm la auzirea cuvintelor lui Dumnezeu? Pentru că în Isaia, El face următoarea mărturisire: “Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu.” (Isaia 66:2).

Dar de ce ar trebui să ne cutremure propriile noastre vorbe? Fiindcă Isus a spus: “În ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36,27).

Iată, omul va fi tras la răspundere pentru orice cuvânt nefolositor, adică spus în mod ușuratic. Luând în considerare multitudinea de cuvinte pe care le rostim zilnic, automat ar trebui să avem o atitudine înfricoșată. Iar când spun “rostim”, mă refer la toate cuvintele pe care le vorbim sau le scriem.

Cele două feluri de temere sinceră sunt izvorâte din același adevăr: Îl iubim pe Dumnezeu și ne temem de sfințenia Lui, așa că nu dorim să-I profanăm Numele prin cuvinte nepotrivite. O astfel de atitudine ne va obliga să vorbim întotdeauna cu grijă, iar uneori să nu vorbim deloc. Deoarece noi știm că “toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui - tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei.” (Eclesiastul 3:1,7).

Tăcerea își are vremea ei

Există un timp al tăcerii. Cred ca astfel de momente ar trebui să fie mai dese decât considerăm noi. Trăim zile în care informația pare să nu aibă sfârșit. Istoria omenească nu a mai cunoscut astfel de vremuri în care să existe comunicare constantă, neîntreruptă. Chiar și în momentele în care nu vorbim, noi nu suntem de fapt tăcuți. Primim, citim, distribuim cuvinte – practic vorbim prin intermediul social media. Cultura de astăzi nu mai crede adevărul dur pe care Biblia îl susține: “Nebunul spune o mulţime de vorbe” (Eclesiastul 10:14).

Pe de-o parte, lumea consideră că un volum mare de cuvinte spuse, reflectă un volum mare de cunoștințe, iar acest volum mare de cunoștințe atrage după sine o înțelepciune și mai mare.

Pe de altă parte, cultura de azi, netemătoare de Dumnezeu, nu pune preț pe calitatea vorbelor, fără să-i pese cu ce fel de cuvinte ne bombardează. Așa că, fără milă, suntem asaltați cu informații, analiză, comentarii, critici și batjocuri prin orice canal de comunicare. Nu avem de ales, decât să ne adaptam la aceste condiții.

Odată cu dezvoltarea mediului online, aproape oricine are o platformă de difuzare a informației, prin care în mod public poate susține orice idee socială, culturală, economică, politică sau teologică, orice controversă, orice știre scandaloasă, indiferent de cât cunoaște. Dar, în timp ce comunicarea liberă este un element important al democrației, un fenomen istoric remarcabil cu multe beneficii, totuși rămâne un lucru periculos, din punct de vedere spiritual. De ce? Fiindcă indiferent de convingeri, fiecare vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu de orice cuvânt folosit în mod ușuratic.

Începutul înțelepciunii

Creștinii știu că “frica de Domnul este începutul înțelepciunii și al științei (Psalmul 111:10, Proverbe 1:7). O manifestare a acestei frici este grija pe care o avem la alegerea propriilor noastre cuvinte și tremurul pe care îl simțim la auzul Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem învățați în Scripturi că cel mai înțelept este să cultivăm în noi înșine o disciplină a vorbirii cumpătate: “Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.” (Iacov 1:19). “Încet la vorbire” ne face să înțelegem că există un timp pentru tăcere. Asta înseamnă că uneori trebuie să fim tăcuți pentru o perioadă de timp și “grabnici la ascultare”, astfel încât să dobândim o înțelegere corectă asupra unui subiect înainte de a-l discuta, având mare grijă la cuvintele pe care le vom folosi mai apoi.

Așadar, Dumnezeu ne cheamă să ne opunem curentului cultural de azi. Într-o lume în care informația, comentariile, argumentele și contraargumentele nu sunt decât focuri mici care în final "aprind o pădure mare" (Iacov 3:5), fiii lui Dumnezeu sunt chemați să fie împăciuitori (Matei 5:9). Tăcerea este ultimul lucru la care ne gândim când vine vorba să fim împăciuitori, nu-i așa? Mai puține cuvinte înseamnă mai puțin combustibil pentru aprinderea unor discuții. “Limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri.” (Iacov 3:5,6).

Cuvintele își au vremea lor

Cu toate acestea, creștinii nu ar trebui să îmbrățișeze mereu tăcerea. Există o vreme a vorbitului și există cuvinte pe care suntem datori să le spunem. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al Cuvântului, iar ce așteaptă El de la noi este să fim și noi oameni care să vorbească. “Evanghelia va fi propovăduită în toată lumea” (Matei 24:14).

“Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:19,20).

Dar când Dumnezeu vorbește, o face într-un mod foarte intenționat și concret. În același timp, având în vedere omnisciența Sa, vorbește cu o reținere extraordinară. Acesta este felul în care dorește să vorbim și noi, copiii Lui, împuterniciți ai lui Hristos, care suntem departe de a fi atot-știutori: intenționat și concret, dar cu măsură. “Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20).

Dumnezeu vrea să vorbim ca și Hristos.

Asemeni lui Iov, plini de încredere în noi înșine, avem tendința să ne exprimăm grabnic părerea cu privire la lucruri pe care nu le înțelegem (“Am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” – Iov 42:3). Dar Isus deseori a spus mai puține lucruri decât a știut, fiindcă asculta în supunere de Tatăl, spunând doar ce Îi era dat să spună. “Am multe de zis despre voi şi de osândit în voi, dar Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.” (Ioan 8:26). Nu S-a folosit de popularitatea câștigată; nici de capacitățile Sale. Dimpotrivă, El a spus: “Eu nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” (Ioan 8:28).

Hristos, trăind ca pildă pentru noi, a îndeplinit în mod perfect versetul care spune: “Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele!” (Psalmul 141:3).

Noi suntem așezați de Dumnezeu în mod strategic în locuri și contexte diferite. El oferă fiecăruia oportunități și situații diferite în care să facă Evanghelia cunoscută. Datoria noastră este să identificăm exact contextul și limitările noastre. Niciun om, la nivel individual sau colectiv, nu este chemat să se adreseze tuturor problemelor din jurul său. Indiferent dacă are sau nu cunoștințe legate de problema respectivă. Dacă ne aflăm într-o poziție de conducere sau consiliere, atunci ar trebui să ne rugăm întâi pentru înțelepciune, apoi să fim onești cu privire la cunoștințele noastre, fără să vorbim despre lucruri care ne depășesc, doar pentru a nu tăcea. Iar dacă Dumnezeu ne oferă o direcție, ar trebui să ne amintim de faptul că vorbirea noastră trebuie să fie asemănătoare cu a lui Hristos. Nu avem libertatea să spunem orice ne dorim despre ceea ce cunoaștem. Trebuie să discernem ce vrea Dumnezeu să vorbim.

Aspru, blând sau tăcut?

Creștinii spun adevărul în dragoste (Efeseni 4:15), dar nu pentru a câștiga simpatia oamenilor, ci pentru a-L onora pe Dumnezeu. Asta înseamnă că uneori vom spune în dragoste un adevăr dulce ("Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere: dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase." - Proverbe 16:24). Alteori, tot în dragoste, ne vom adresa unui adevăr dureros și greu. ("Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui" - Proverbe 27:6).

Asta înseamnă să vorbim ca și Hristos care a spus: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28), dar și: “Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13:5).

Dumnezeu ne-a creat să fim în permanență dependenți de El. A cunoaște felul în care să te adresezi unei probleme: fie prin vorbe, fie prin tăcere, înseamnă să te lași condus de îndemnurile Sale. Există momente în care vrem să vorbim, dar nu trebuie și momente în care nu vrem s-o facem, dar trebuie.

Ceea ce ne va ajuta să identificăm corect care este vremea tăcerii și care este vremea vorbirii, este grija pe care o avem asupra cuvintelor noastre, dar și reverența față de Cuvântul lui Dumnezeu.

Frica de Domnul începe prin a ne pune o strajă gurii.

Sursa - https://www.desiringgod.org/articles/know-what-not-to-say